Despre mine

duminică, 23 august 2009

RADACINI




RĂDĂCINI

Maşina înaintează gâfâind pe drumul prăfuit. În stânga mea, un deal pleşuv cu câteva case semănate periculos pe culme iar în dreapta o râpă adâncă pe fundul căreia străluceşte timid pe pietre apa unui râuşor împuţinat de seceta lunii august.
Peisajul este sălbatic dar nu dezolant.
Pe măsură ce înaintăm, parcă toate greutăţile de pe umerii mei rămân în urmă şi mă încarc de emoţie. E aşa de bine! Încerc să disting în depărtare satul natal spre care autobuzul se târâie ca melcul.
Încet, încet îmi vin în minte crâmpeie ale trecutului, rude pe care nu le-am văzut de-o viaţă, prieteni de mult plecaţi spre alte zări.
Şi casa părintească arsă de soare în fiecare vară, ascunsă sub zorelele multicolore şi cu covoarele scoase la aer în pridvor mă cheamă irezistibil.
Gata, am ajuns cică la asfalt.
Hârbul ăsta de maşină parcă pârâie şi mai rău, ameninţând să se desfacă în bucăţi în mijlocul drumului. Dar nu-mi pasă. Mă uit pe fereastră absentă la tot ce se întâmplă în jur şi aştept: vine taica, mi-a promis că mă aşteaptă la cursă...
Cu un scârţâit prelung şi un acces de tuse tabacică, „cursa” se opreşte.
Iată-l! Mi s-a tăiat respiraţia. Rezemat de un stâlp, cu un maieu alb scos de mama de dimineaţă din dulapul cel bun, îşi ascunde emoţia în spatele ochelarilor. Cobor din maşină.
Gata, s-a sfârşit, m-a văzut. Se îndreaptă spre mine cu un pas tremurat.
_ Bună dimineaţa, taică, a-ntârziat cursa.
_ Neaţa, măi fată, bini c-ai vinit. De-o săptămână nu mai doarme mă-ta. Uite-l, nici Luş n-a răbdat să steie acasă.
Îmi ia din mână geanta bărbăteşte şi pornim la deal.
Cu un nou scrâşnet de fiare vechi maşina pleacă şi drumul e-al nostru. Un timp taica tace. Dacă ar fuma, acum ar aprinde o ţigară.
_ Hai că s-o săturat maică-ta de când fierbe mămăliga ceea.
_ Hai, taică, dar nu-mi satur ochii de dealurile noastre.
_ Aşa-i, măi fată, ar trebui să vii mai des, că s-ar putea să putea să nu le mai găseşti.
E supărat. Are dreptate, vin cam rar.
_ De taică, dacă aş putea aş veni de tot că nu-s leneşă. Serviciul. Şi, ce mai e pe la noi?
_ Cum ştii. Peste tot la fel. În ziua de azi e greu să mai înţelegi ceva.
Gata, s-a legat vorba. Era tare supărat. Şi câinele meu Luş şi-a amintit de mine, în sfârşit.
Se gudură pe lângă picioare şi scheaună.
_ Stai măi Luş! Ţi-am adus un os şi ţie.
Am ajuns la poartă. Taica îmi deschide ca la cucoane şi intru.
_ Săru-mâna, mamă, strig din prag!
_ Vin, vin!
Biata mama, tot hapsână la treabă ca totdeauna, să-i hrănească pe toţi. Iese afară cu fundul de lemn într-o mână şi cu ceaunul în alta.
Răstoarnă repede o mămăligă mare, rotundă şi galbenă ca o lună plină.
O prind în braţe cât e de mică, mai s-o sufoc. Plânge mama, nu mai poate.
_ Ci sâ fac, măi mamă, am servici c-aş sta numai cu tini.
_ Ştiu draga mamii, da ci sâ fac, mi-i urât şi moşneagu aista-i rău câteodată...
Mă întorc spre taica încruntată:
_ Păi bine, tată, mi-ai promis...
_ Ci sâ fac, mă bate la cap toată ziua, ci sâ fac!
_ Ei, acu terminaţi şi hai la masă! Şi tu, măi fată, spală-te pe mâini c-aşa-i datu’ la noi.
_ Da, mamă, uite-acu’! Scoate şi mata din geantă până vin. Am vrut să-ţi iau o floare dar, se strică pe maşină.
_ D-apoi tu nu te uiţi în jur? Nu vezi flori?
_ Da, mamă, ai dreptate!
Râd şi fug la baie. A făcut tata baie! Ies cu ştergarul în mână şi dau cu ochii de el. Se uită întrebător la mine: oare-mi place?
_ Vai, tată, ce frumos e la baie, ca la oraş!
_ Vezi? Avem şi apă la robinet.
_ Bravo, tată, aşa e bine că sunteţi bătrâni şi nu mai puteţi căra atâta.
_ Poate-i vini şi tu, că atâta avem pe lume.
_ Vin, taică, vin. Mai am oleacă până la pensie. Da cum n-aş veni? Îs sătulă şi eu de obrăznicia de la oraş.
Tace tata, vede şi el negura din sufletul meu.
_ Hai să-ţi arăt ce-am făcut!
Mă duce peste tot, la coteţul lui Luş, la găini şi la cloşca cu cei trei pui. Ne strigă mama:
_ Da aţi uitat de mămăliga asta?
_ Gata, mamă, vin!
Ne întoarcem şi o luăm agale către masa din curte. Ce frumos! Toate se leagă de-acum. E linişte, e calm, m-am întors la rădăcini. Stăm de vorbă la ceas de taină sub prunul din curte până începe să se întunece. Ne adăpostim în casă şi-o luăm de la capăt.
Ai mei sunt obosiţi. Îi văd după ochi. Mă prefac că mi-e somn şi mie ca să se poată culca săracii. Face mama patul şi-l exilează pe moş în camera lui.
_ Uite, vezi ce-mi face? Şi zice că eu îs rău.
_ Iracan di mini moşnegi, da ci-ţi trebi la 70 de ani? Fugi de-ici, vreu să dorm cu fata!
Râd de-mi dau lacrimile şi sunt atât de fericită!
Ne culcăm amândouă pe patul imens. Nu pot dormi, e prea linişte. Stau şi mă gândesc la bucuriile şi tristeţile vieţii şi-o veghez pe maica. De la o vreme oboseala drumului mă învinge şi adorm. Cu sufletul rătăcitor printre stele şi cu trupul lângă maica, în sfârşit dorm.
Constantina I.

miercuri, 10 iunie 2009

Stiinta si Arta


Stiinta si arta sunt doua doamne aparent, total diferite.

Stiinta este matura, grizonata, cu ochelari, imbracata in culorile blande ale toamnei, vesnic visatoare, absenta la rumoarea din jur si totusi treaza la transformarile intime ale materiei.

Trece pe strada, aparent fara sa te vada iar peste o ora iti explica ce compozitie chimica aveau nasturii de la bluza ta preferata. Are un parfum ciudat, delicat, un je ne sais quoi care nu-ti iese din minte mult timp.

Arta? Ea... cand o vezi ti se taie respiratia. O doamna rasata, sofisticata, mereu pusa la punct, moderna, imbracata in culori vii, cand trece pe strada, toata lumea, barbati si femei deopotriva intorc capul cu admiratie. Nebunatica, spumoasa, iti face intotdeauna o imresie puternica, fie ca este pe gustul tau sau nu.

Parfumul ei este indraznet, imbatator, ametitor, te captiveaza fara sa-ti dai seama si te duce cu gandul departe. Cred ca cele doua doamne, prin personalitatile lor aparent diametral opuse fac parte simultan si in mod obligatoriu din viata noastra intr-o masura mai mare sau mai mica. Fie ca suntem constienti sau nu de asta, atractia fata de stiinta si arta arta este esenta vietii si a devenirii noastre.

Asa cum noi, ca profesori de stiinte exacte: matematica, fizica, chimie suntem fascinati de universul stiintei careia ne-am dedicat intreaga existenta, de frumusetea neanchipuita a unei formule deduse dupa nopti de calcule si presupuneri, asa si slujitorii artelor sunt fascinati de stiinta imbinarii culorilor, a declamatiei, a notelor muzicale sau a cuvintelor.

Ce poate fi mai frumos? Existenta noastra ar fi searbada si fara sens, ne-am plictisi de moarte fara sa vedem adevarata frumusete a stiintei si stiinta artelor. De altfel, cred ca sunt putini intelectuali de formatie realista care sa nu aiba, colateral stiintei pe care o slujesc si preocupari artistice.

Dorinta omului, inca din cele mai vechi timpuri a fost sa detina elixirul filosofal si piatra filosofala. Sa stie tot si sa poata rezolva orice problema.

Chiar si trecerea inexorabila a timpului.

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

Cum spunea marele Leonardo da Vinci: "apa care trece pe rau in clipa de fata este o particica din apa care a trecut deja si una din apa care va sa vie".

Acestea fiind spuse, cum am putea opri curgerea timpului?

Putem inversa trecerea lui asa cum, uneori putem schimba cursul unui rau? Si mai mult, cum am putea defini corect timpul prezent? Este autorul inegalabilei "Mona Lisa" , pictura care strabate timpurile si capteaza atentia celor mai mari pictori si oameni de stiinta. A fost analizata, scanata, discutata, intoarsa pe toate partile si totusi, mai ridica si azi numeroase semne de intrebare: cine este frumoasa pictata, este femeie sau este chiar Leonardo, se mai ascunde si altceva sub pictura desavarsita?

Intrebari, intrebari...

Medic, inginer, alchimist, sculptor, poet, numai el ne-ar putea elucida misterul.

Dar ce am putea spune despre cartile care ne-au incantat copilaria deopotriva, noua si copiilor nostri?

Jules Verne cu care am coborat pana in "Centrul Pamantului" pentru a petrece apoi "Cinci saptamani in balon" sau pentru a face "Ocoloul Pamantului in 80 de zile" ...

Cata frumusete si aplecare catre stiinta! Cate vise si cate mistere care-ti provoaca setea de cunoastere! Atatea lucruri care s-au descoperit abia cu 100 de ani mai tarziu sau mai asteapta inca o minte luminata.

Ce s-ar putea spune? Omul a imbinat intotdeauna stiinta si arta chiar cand a facut previziuni referitoare la mistere neelucidate. Dezvoltarea ulterioara, descoperirile stiintifice au confirmat sau nu previziunile acestor vizionari.

De fapt, acesta a fost punctul de plecare al celor mai multe descoperiri stiintifice. Un mare om de stiinta, cu bagajul intelectual de care dispunea la un moment dat, a intuit, a presupus existenta unui fenomen sau proces si apoi, prin cercetari amanuntite a dovedit adevarul spuselor sale.

Ce ar fi fost lumea astazi daca daca grecii antici nu ar fi presupus mai intai existenta atomului si nu ar fi determinat unele proprietati ale lui cu mult inainte de a putea fi vazut? Sau ce am fi putut sti astazi despre chimie si medicamente daca marele chimist Mendeleev nu ar fi presupus ca, in anumite locuri din sistemul periodic al elementelor trebuie lasat spatiu gol pentru ca, in timp, acolo se vor descoperi noi elemente chimice?

Cata modestie si clarviziune... cine l-ar fi putut opri pe acest invatat al secolului XIX sa considere ca exista numai atatea elemente chimice cate spune el?

Asa a considerat ca trebuie sa procedeze.

Intr-o vreme cand cei din jur trebuiau convinsi, inca de faptul ca Pamantul este rotund si se invarte in jurul Soarelui nu se puteau face decat presupuneri.

Iar oamenii de stiinta visau si-si transpuneau visele pe hartie.

Din cele mai vechi timpuri si pana astazi ne-am indreptat privirea catre cer. De acolo vine lumina, intunericul, de acolo vin furtunile devastatoare sau ploile aducatoare de belsug, inspre cer isi indreapta indragostitii privirea si tot acolo este lacasul lui Dumnezeu.

Indepartat si, mult timp intangibil a suscitat de-a lungul timpului atentia, atat oamenilor de stiinta cat si artistilor.

Desi omul a pasit pe Luna, a trimis sateliti atat de departe pa cat a fost capabil, situatia nu se va schimba prea curand.

Si cum s-ar putea intampla asa ceva cand toata esenta astronomiei cunoscute se concentreaza atat de frumos in poezia "La steaua" de Mihai Eminescu?

La steaua carea-a rasarit,
E-o cale-atat de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa-i ajunga.

Icoana stelei ce-a murit,
Incet pe cer se suie,
Era pe cand nu s-a zarit
Azi o vedem si nu e.


Desi nu suntem multumiti cu conditia noastra de trecatori efemeri prin viata, incercam din rasputeri sa ne depasim conditia, sa evadam in Univers, dincolo de trecerea inexorabila a timpului.

joi, 5 februarie 2009

Scrisoare 1


Draga mea,

Îmi reproşezi că nu ţi-am scris de mult dar ce să fac, am răcit grozav pe vremea asta şi mă aflu în mare suferinţă.
Azi mi-am făcut un portret şi n-a ieşit prea măgulitor: roşie la faţă de febră, nasul umflat, ochii bulbucaţi de tuse, o gâlmă umflată prin gât... ce să zic, mai bine mă ascund în casă. Aici nu mă vede nimeni.
Aşa că fac şi eu ce ştiu mai bine: m-am înconjurat de hârţoage, batiste, buline de toate culorile, că tot nu pot mânca nimic şi m-am aşezat la calculator.
Să vedem ce-o ieşi!
Zicea bine bădiţa Creangă: febra şi foamea sunt buni aliaţi şi-l imping pe om la visare. Am intrat într-o lume supranaturală, eterică, de visare şi mă simt destul de confortabil. Se pare că asemenea stări sunt dătătoare de inspiraţie şi pot conduce la o mare operă de artă sau la o magistrală gogomănie.
Norocul meu este că mai sună uneori telefonul sau că cer mâţele de mâncare.
Altfel, ce m-aş face?
Aş fi un alt spirit sacrificat pe altarul sfinţilor aspirină şi paracetamol.
Asta-i viaţa.
Of, iartă-mi egocentrismul dar când mă apucă pe mine melancolia s-a zis cu toate, trebuie să mă răcoresc mai intâi şi apoi mai ascult şi pe altul. Mea culpa!
Acum te las şi-ţi urez numai bine. Aştept veşti trandafirii.
Ştiu că sufleţelul matale tânjeşte după iubire iar motanul firoscos de care mi-ai povestit pare sincer în adularea farmecelor tale.
Toate cele bune,
Mamy

duminică, 11 ianuarie 2009

Parintele Ipolit

Părintele Ipolit
Durău

_ Săru- mâna părinti!
_ Sâ trăieşti, fătucă! Ci faci? Te-o mai adus taică-tu pi la Durău?
_ Da, părinte. Şi mă îndreptam în faţa lui, cu mâinile la spate, de parcă aş fi răspuns la şcoală.
Aşa era el, părintele Ipolit. Cu părul rar şi sur care ieşea de sub potcapul mănăstiresc, barba ciufulită şi rasa preoţească rărită puţin pe la subţiori mi se părea un arhanghel coborât direct de pe catapiteasma bisericii.
N-avea nicio vârstă. Nu ştia nimeni. Dar avea bomboane-n buzunar!
Iar în jurul lui, tot timpul copii. Ne aciuam toată vara ca în jurul cloştii: prin grădină, la pârâul din vale, la poarta mânăstirii, în biserică şi a... mai ales acolo... în clopotniţă.
Mda. Îşi sufleca mânecile, scuipa ţărăneşte în palme şi începea.
Cum făcea, ce-i spunea clopotului, nu ştiu dar aşa cum suna el pe Mihail, clopotul cel mare n-am mai vazut şi n-am mai auzit. Şi se transfigura deodată, întinerea, ochii deveneau scânteietori şi faţa înflorea cu totul.
Parcă lumina clopotniţa.
Privea spre cer cu o detaşare şi o încântare indescriptibilă. În asemenea momente, pentru el, cerul se deschidea. Iar noi, martori inocenţi înţelegeam puţin. Eram în lumea basmelor.
Dar miracolul ţinea puţin. Clopotul se oprea, părintele privea tulburat în jur ca trezit dintr-un somn lung ascunzându-se din nou în cochilia lui.
Şi se găseau mereu pentru noi în astfel de ocazii pe fundul buzunarului părintelui câteva bomboane tari ca piatra, cu vag miros de tămâie dar care ni se păreau minunate.
Am revenit după ani să-l mai vad dar n-am mai găsit decât o cruce uscată şi crăpată de ploi într-un colţ al cimitirului, urmă aproape anonimă a trecerii lui efemere prin această lume.
Ehe, părintele Ipolit era praf pe hrisoavele mânăstirii
I-am aprins o lumânare cu înţelegerea pe care ţi-o dă vârsta, am smuls câteva buruieni şi m-am îndepărtat oftând prelung spre lumea păgână.
Unde sunt bomboanele lui acum?

Constantina I.

vineri, 9 ianuarie 2009

Iarna


IARNA

Merg ca prin vis.
Pe drumul sinuos e o ceaţă lăptoasă s-o tai cu cuţitul. Am lăsat deja în urmă orice speranţă şi m-am împăcat cu ideea: azi va fi o zi proastă.
E un frig câinos şi înaintez cu încrâncenare către muncă, adâncită în gândurile mele.
Aproape n-am realizat! În doi paşi, ceaţa s-a retras ca o perdea grea, aproape cu zgomot şi mi-a descoperit un peisaj mirific. Mă opresc cu respiraţia tăiată.
Mahalaua prăfuită, tristă şi murdară din timpul verii a devenit palat regal.
Drumul este acoperit cu un covor alb imaculat de omăt, acoperişurile sunt garnisite cu ţurţuri sclipitori de zahăr candel iar natura... fantastic!
Pe frigul ăsta nu există un colţişor să nu fie acoperit cu steluţe de zăpadă. Crengile goale ale pomilor sunt acoperite cu promoroacă şi învăluite intr-un voal de tul. Tufele uscate, chiar si cel mai amărât mărăcine şi-a primit haina nobiliară. Câmpul pustiu are sclipiri de curcubeu.
Oare-am ajuns în rai?
Un moş stafidit de trecerea timpului, cu o tăgârţă de mălai în spinare îmi iese în drum de după o cotitură:
_ Ci mai faci, Sfinte Petre?
_ Ia, mă duc oleacă la piaţă cu malai, doamna. Sâ mânânci boierii iştia di la târg.
Şi pleacă. Mai face vreo doi paşi şi se întoarce:
_ Da' nu mă cheamă Petre! Mi-ai învăţat o nepoată, eşti dăscăliţă-n sat. Da' vii rar. Copii-s puţini! Nu mai tragi lumea la carti!
_ Ai dreptate moş Costica, astea-s vremurile!
_ Şâ bădia Ghiţă ci mai faci? Multi drăcii mai punem la cali în tinereţă, măi fată!
_ Ei, moşule, tata-i mort di mult!
_ Dumnezău sâ-l ierti! Ia, acuş m-oi duci şâ eu! De-acu mergi sănătoasâ!
_ Sanatati, moşule, drum bun!
_Apoi câ nu ma duc la Bug pi geriul aista! Zâua bună!
Dac-ar şti moş Costică ce-i în capul meu! Au început să mă lase minţile.
Înghit în sec şi-o iau mai departe afundată în gândurile mele. E un frig cumplit şi o frumuseţe de basm moldovenesc închegat la gura sobei. Mai am puţin şi ajung la râu. Vălătuci de aburi se ridică de pe apă într-un dans ciudat. Am ajuns între oameni. Din doi în doi paşi mă întrece un copil grăbit către şcoală:
_ Săr'na doamna!
_ Bună dimineaţa!
Şi plec mai departe.
E o nouă zi şi nu mai ştiu dacă va fi chiar aşa de proastă.

Constantina I.