Violonistul

Violonistul

A apărut, în sfârşit. Trece de colţul străzii gârbovit, absent la ceea ce se întâmplă în jur.
Cu o cutie de vioară cam zgâriată sub braţ şi cu un palton ponosit care a cunoscut vremuri mai bune vine la locul ştiut în care-l aştept mereu.
În fiecare duminică, mereu la aceeaşi oră, cântă la colţul străzii. Se aşează pe gardul de beton, deschide cu grijă cutia, îşi ia vioara şi începe că cânte.
În momentul în care arcuşul atinge corzile am impesia că timpul se opreşte în loc.
Nişte sunete ireale, de o dulceaţă nebănuită îmi mângâie sufletul. Oamenii se opresc preţ de câteva secunde în faţa lui şi apoi trec mai departe. Unii dintre ei mai aruncă un ban în cutia viorii şi-şi văd apoi de treburile lor.
Nişte puşti infatuaţi, gălăgioşi, îl iau în derâdere şi trec mai departe, fără a îndrăzni, totuşi, să se atingă de el. Un domn cu servietă îl măsoară din cap până în picioare dispreţuitor, cu mâna în buzunar şi apoi pleacă.
Iar el, izolat în lumea lui de sunete, este imperturbabil. A terminat melodia. Începe alta. O cascadă sfâşietoare de suferinţă inundă strada iar el îşi ridică ochii spre soare în extaz. Atunci am văzut! Ochii lui imenşi, albaştri, în care se reflectă imensitatea cerului sunt ficşi şi orbi.
Şi totuşi, toată frumuseţea lumii este în muzica lui. Cântă atât de frumos!
Din vioara amărâtă ies sunete demne de Stradivarius iar din haina ponosită se întrevede maiestuozitatea unui rege. Am rămas mută de admiraţie.
Ca şi mine, câţiva trecători s-au oprit, cu respiraţia întretăiată de emoţie. E ceva fantastic!
Şi de câte ori îl văd se întâmplă la fel. În momentul în care pune mâna pe vioară, se schimbă rapid; din cerşetorul umil şi ponosit devine un prinţ. Parcă devine şi mai inalt!
Doar muzica poate să facă aşa ceva.
Cascade de sunete îi pun străluciri de diamant pe haine, prin părul alb iar nouă în suflete.
Din ochii lui mari, albaştri, sublimi se scurge o lacrimă ca o părere. Cine o fi omul acesta?
Dar înainte de a putea să mai fac ceva, vraja se rupe. Cu o mână tremurândă aşează vioara în cutia ei fără să ţină cont de puţinii bani din ea, o strânge sub braţ cu oarecare teamă ca pe o mare avere îşi ia bastonul alb de orb pe care abia acum îl văd şi pleacă gârbovit.
Până să mă dezmeticesc, a dispărut.
Toată vraja cu care m-a electrizat a căzut. Am vrut de multe ori să mă iau după el, să-l urmăresc, să-i vorbesc dar ori n-am îndrăznit, ori n-am reuşit. De fiecare dată, după ce trece de colţul străzii parcă dispare în neant.
A fost... n-a fost... şi totuşi, locul uscat rămas in urma lui pe asfalt stă mărturie pentru ceea ce s-a întâmplat.

Constantina I.

Vis

VIS

Sunt fluture. Un fluture fragil, cu aripi de foc, alungite în cozi lungi care-mi înfăşoară picioarele şi se pierd în întuneric.
Desprinsă de trupul efemer, plutesc fără direcţie prin Univers printre stele.
Şi de ce aş avea una?
Spaţiul este nelimitat.
Fără niciun fel de constrângere sau limitare a energiei, explorez timpul şi spaţiul. Stele mari şi mici trec pe lângă mine într-un vârtej ameţitor, fără început şi fără sfârşit, într-o succesiune rapidă.
Totul este imens, grandios, emoţionant.
Încep să mă îndoiesc de ceea ce se întâmplă.
Şi totuşi... e visul meu, sunt eu aici.
Abia acum încep să înţeleg. Într-o galaxie cât un atom sau cât un an-lumină totul este cam la fel. Deşi până acum pentru mine Universul era în alb şi negru, de aproape lucrurile sunt altfel.
Sub mângâierea îndepărtată a Soarelui văd stele albe şi cenuşii, roşii sau albastre, comete, planete, asteroizi... Şi plutesc. Plutesc sau innot?
Aripile diafane, înflăcărate se intind şi se răsucesc în mişcări ciudate.
Încă mă mai preocupă fragilitatea lor.
În spaţiul sideral încep să apară spirite asemănătoare mie, inflăcărate sau mai temperate într-un vârtej ciudat. Cine a zis că suntem singuri în Univers?
Doamne, câţi sunt! Sau or fi spiritele alor mei?
Mă opresc mută de admiraţie şi mă acopăr cu aripile ca să pot privi nestingherită. Ce frumos!
O atingere pe umăr mă face să tresar. O fiinţă delicată, fusiformă, de un auriu cald mă face atentă.
Fără vorbă, ne luăm de mână şi zburăm în continuare într-un dans ameţitor. O galaxie verde, un nor stelar roz, o explozie de culori şi sentimente.
O stea se stinge în dreapta mea ca o candelă obosită şi o alta se naşte dintr-o explozie portocalie.
Ne îndreptăm spre Soare cu o înţelegere superioară a lumii. Precum Dedal şi Icar cu aripile lor fragile lipite cu ceară, ne temem şi totuşi suntem fascinaţi de apropierea lui. Nu, în niciun caz nu ne putem opri acum!
Într-o stare de exaltare spirituală ne privim în ochi cu o înţelegere supremă şi finală şi ne aruncăm în vâltoarea înflăcărată a lui fără să putem rata ocazia.
Vom renaşte ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, purificaţi pregătiţi pentru o nouă incursiune în Univers, mânaţi de dorinţa cunoaşterii supreme şi a echilibrului absolut.

Constantina I.

Ceata

CEAŢĂ

Ce oră o fi? Îmi arunc ochii pe fereastră dar nu pot aprecia. O ceaţă densă nu-mi dă şansa de a face niciun fel de presupunere.
Mă îmbrac şi ies.
Cu o curiozitate nedisimulată mă scufund în atmosfera aceasta nouă alăturându-mă celorlalţi. E deprimant. Umblu ca şi cum aş fi oarbă bâjbâind cu tălpile asfaltul dubios, concentrată asupra propriei persoane să nu mă lovesc sau să nu lovesc pe cineva.
Figuri palide, crispate trec pe lângă mine stârnind valuri în atmosfera încărcată. E o ceaţă cum n-am mai văzut.
Nici măcar nu ştiu unde mă aflu. Mă trezesc la un moment dat singură, pierdută în oceanul lăptos şi intru în panică.
Un câine vagabond îmi amuşină picioarele într-o rugăciune mută.
Ce să-i fac? Azi suntem cu toţii la fel. Mă simt ca pe altă planetă. În orice moment poate să-mi apară în faţă cine ştie ce creatură fantastică sa-şi ceară obolul.
Valuri-valuri, penetrantă, ceaţa trece peste mine.
Totul e umed, mi s-au adunat picături de apă în gene, în păr cad şi se scurg pe faţă. Acum arăt şi eu ca toţi ceilalţi.
Chiar este o altă lume. O planetă deprimată, ciudată, jilavă, cu o lumină cenuşie care vine de nu se ştie unde şi nu se îndreaptă nicăieri. E prea trist. Eu am nevoie de soare, de căldură, de foc.
Mă întorc în cuibul meu şi mă ascund sub cuvertura roşie. Pisicile mele, cu ochii lor imenşi, albaştri îmi torc liniştitor la picioare.
Şi totuşi, la fereastra oarbă de atâta ceaţă bate, cu un deget descărnat tristeţea.
O alung cu un gest plictisit şi-mi văd de treabă.
În universul meu interior, în momentul de faţă sunt ochi albaştri...
Constantina I.

Dumitrita

DUMITRIŢA

Am dat cu ochii de ele azi-dimineaţă. Somnoroasă, cu cafeaua aburind in mână şi înfofolită în halatul pufos, am ieşit pe terasă să vad soarele.
O pată de culoare lângă leagănul din curte m-a atras ca un magnet.
A înflorit dumitriţa!
Printre frunze dantelate şi crenguţe subţiri, contorsionate îşi iţesc capetele primele flori, atrase parcă de miracolul luminii. În nuanţe delicate de mov, cu petale subţirele, mi-au înveselit dimineaţa aceasta de toamnă.
Parcă şi soarele e altfel. Noiembrie şi încă mai sunt flori! Cu lumină în suflet cobor scările tocite de vreme şi mă apropii.
Doamne, florile astea sunt mai mult decât toate speranţele pe care ţi le poate insufla cineva. În umilinţa, modestia şi delicateţea lor dovedesc o demnitate şi o forţă princiară.
Nu te poţi apropia de ele decât cu sfială.
Sunt atât de frumoase... O frumuseţe pe care trebuie să o vezi cu sufletul şi cu ochii închişi.
Îmi umplu braţul cu flori şi intru în casă. Le aşez într-o vază în mijlocul mesei şi nu mă mai satur privindu-le. Îmi scufund faţa în buchet ca să le simt parfumul şi inspir adânc, apoi mă retrag ruşinată de parcă aş fi comis un gest interzis.
Am cules de toate: mov delicat, roz jucăuş, alb inocent şi roşu pasional cu spatele petalei de culoarea aurului vechi. Ce casacadă de nuanţe şi culori! Câtă pasiune şi câte promisiuni abundă din acest buchet...
Ei, da, mai merge şi azi!
Ies din nou în curte cu spiritul de investigaţie al exploratorului care speră să mai găsească ceva.
Dulăul bătrân şi cam gras mă priveşte cu înţelegere si condescendenţă cu nişte ochi mari şi blânzi. „Ehe, şi eu mă visam lup odată...”
− Măi dulău, ci mai faci tu, măi?
Ce să facă? Boiereşte. Îl alintă şi-l hrăneşte bunica de parcă ar fi copilul ei. Nu-l vezi? I-e lene şi să se mişte. Vorbeşte cu tine cu ochii şi cu coada!
Îl las în plata domnului şi plec în misiune de război. Asta era. Pe ea o căutam! Cea galbenă. Credeam că nu mai e. Cât de greu a fost anul acesta şi totuşi a răzbit.
Din dosul unui butuc de vie, printre frunzele uscate îşi scoate şi ea capul. Primele trei flori galbene strălucitoare au înflorit. O admir, o iubesc de la distanţă şi o las. O aştept să dea rod. Am flori destule. Încântată de ce-am văzut, cu sufletul înveselit, mă întorc la ale mele.
Dar... a-nflorit dumitriţa!
Constantina I.

Toamna

TOAMNA

Stau fără niciun gând pe scaunul meu hârbuit în faţa calculatorului şi privesc pe fereastră. Afară, o ploaie antediluviană înneacă tot ce a mai rămas verde din vara care a trecut iar tastele nu vor cu niciun chip să se mişte.
Mă uit cu părere de rău la pomii desfrunziţi şi apoi la fructele de pe masă ca şi cum aş căuta o cosolare. Ca toţi cei din jurul meu, ajunşi la toamna vieţii, am şi eu regretele mele. Iar ploaia care îmi spală ferestrele nu mă ajută deloc.
Un cer plumburiu, pe care nu poţi desluşi nicio altă umbră de culoare, bălţile de pe stradă în care se reflectă oamenii zgribuliţi sub umbrele şi hanorace întregesc peisajul. Dezolant!
Şi doar toamna ar trebui să fie frumoasă. Dar dacă stau şi mă gândesc bine încă mai este...
În casă miroase a mere şi gutui, atmosfera este caldă, florile aduse din balcon se înşiruiesc cuminţi pe lângă teancurile de cărţi intr-o poezie de culori iar pisicuţele s-a ghemuit amândoă într-o adâncitură a canapelei şi torc... tooorc un caier nevăzut de lână şi ţes o pânză numai de ele văzută alcătuită din vise.
E totuşi bine.
Plouă. Aşa mai plouă! Acesta era ultimul meu gând. Dar, ce să vezi? Abia mi-am întors ochii de la geam şi s-a întâmplat minunea. Simţeam eu ceva ciudat.
Ca prin farmec, o mână nevăzută a tras perdeaua de nori şi a descoperit vederii un soare blând, luminos, puţin obosit.
Totul s-a schimbat!
Frunzele, atâtea câte au mai rămas, strălucesc în toate culorile cuprului şi aurului, vrăbiuţele ciripesc uscându-şi aripile zgribulite iar un brad maiestuos în uniforma lui neschimbată de mare veteran veghează într-un colţ.
Va veni şi vremea lui de glorie. Acuşi e Crăciunul.
Până atunci străjuieşte, puţin dispreţuitor, micile bucurii ale celorlalţi la venirea soarelui. Îşi dezmorţeşte şi el puţin oasele bătrâne închipuindu-şi că nu-l vede nimeni şi intră din nou în aşteptare. Gândul lui e tot la sania Moşului...
M-am mai luminat şi eu. Îmi mai retuşez puţin ţinuta, iau teancul de hârţoage şi mă îndrept spre şcoală.
E totuşi o toamnă frumoasă şi mai avem încă roade bune!

Constantina I.