Părintele Ipolit
Durău
_ Săru- mâna părinti!
_ Sâ trăieşti, fătucă! Ci faci? Te-o mai adus taică-tu pi la Durău?
_ Da, părinte. Şi mă îndreptam în faţa lui, cu mâinile la spate, de parcă aş fi răspuns la şcoală.
Aşa era el, părintele Ipolit. Cu părul rar şi sur care ieşea de sub potcapul mănăstiresc, barba ciufulită şi rasa preoţească rărită puţin pe la subţiori mi se părea un arhanghel coborât direct de pe catapiteasma bisericii.
N-avea nicio vârstă. Nu ştia nimeni. Dar avea bomboane-n buzunar!
Iar în jurul lui, tot timpul copii. Ne aciuam toată vara ca în jurul cloştii: prin grădină, la pârâul din vale, la poarta mânăstirii, în biserică şi a... mai ales acolo... în clopotniţă.
Mda. Îşi sufleca mânecile, scuipa ţărăneşte în palme şi începea.
Cum făcea, ce-i spunea clopotului, nu ştiu dar aşa cum suna el pe Mihail, clopotul cel mare n-am mai vazut şi n-am mai auzit. Şi se transfigura deodată, întinerea, ochii deveneau scânteietori şi faţa înflorea cu totul.
Parcă lumina clopotniţa.
Privea spre cer cu o detaşare şi o încântare indescriptibilă. În asemenea momente, pentru el, cerul se deschidea. Iar noi, martori inocenţi înţelegeam puţin. Eram în lumea basmelor.
Dar miracolul ţinea puţin. Clopotul se oprea, părintele privea tulburat în jur ca trezit dintr-un somn lung ascunzându-se din nou în cochilia lui.
Şi se găseau mereu pentru noi în astfel de ocazii pe fundul buzunarului părintelui câteva bomboane tari ca piatra, cu vag miros de tămâie dar care ni se păreau minunate.
Am revenit după ani să-l mai vad dar n-am mai găsit decât o cruce uscată şi crăpată de ploi într-un colţ al cimitirului, urmă aproape anonimă a trecerii lui efemere prin această lume.
Ehe, părintele Ipolit era praf pe hrisoavele mânăstirii
I-am aprins o lumânare cu înţelegerea pe care ţi-o dă vârsta, am smuls câteva buruieni şi m-am îndepărtat oftând prelung spre lumea păgână.
Unde sunt bomboanele lui acum?
Constantina I.
Durău
_ Săru- mâna părinti!
_ Sâ trăieşti, fătucă! Ci faci? Te-o mai adus taică-tu pi la Durău?
_ Da, părinte. Şi mă îndreptam în faţa lui, cu mâinile la spate, de parcă aş fi răspuns la şcoală.
Aşa era el, părintele Ipolit. Cu părul rar şi sur care ieşea de sub potcapul mănăstiresc, barba ciufulită şi rasa preoţească rărită puţin pe la subţiori mi se părea un arhanghel coborât direct de pe catapiteasma bisericii.
N-avea nicio vârstă. Nu ştia nimeni. Dar avea bomboane-n buzunar!
Iar în jurul lui, tot timpul copii. Ne aciuam toată vara ca în jurul cloştii: prin grădină, la pârâul din vale, la poarta mânăstirii, în biserică şi a... mai ales acolo... în clopotniţă.
Mda. Îşi sufleca mânecile, scuipa ţărăneşte în palme şi începea.
Cum făcea, ce-i spunea clopotului, nu ştiu dar aşa cum suna el pe Mihail, clopotul cel mare n-am mai vazut şi n-am mai auzit. Şi se transfigura deodată, întinerea, ochii deveneau scânteietori şi faţa înflorea cu totul.
Parcă lumina clopotniţa.
Privea spre cer cu o detaşare şi o încântare indescriptibilă. În asemenea momente, pentru el, cerul se deschidea. Iar noi, martori inocenţi înţelegeam puţin. Eram în lumea basmelor.
Dar miracolul ţinea puţin. Clopotul se oprea, părintele privea tulburat în jur ca trezit dintr-un somn lung ascunzându-se din nou în cochilia lui.
Şi se găseau mereu pentru noi în astfel de ocazii pe fundul buzunarului părintelui câteva bomboane tari ca piatra, cu vag miros de tămâie dar care ni se păreau minunate.
Am revenit după ani să-l mai vad dar n-am mai găsit decât o cruce uscată şi crăpată de ploi într-un colţ al cimitirului, urmă aproape anonimă a trecerii lui efemere prin această lume.
Ehe, părintele Ipolit era praf pe hrisoavele mânăstirii
I-am aprins o lumânare cu înţelegerea pe care ţi-o dă vârsta, am smuls câteva buruieni şi m-am îndepărtat oftând prelung spre lumea păgână.
Unde sunt bomboanele lui acum?
Constantina I.
