RĂDĂCINI
Maşina înaintează gâfâind pe drumul prăfuit. În stânga mea, un deal pleşuv cu câteva case semănate periculos pe culme iar în dreapta o râpă adâncă pe fundul căreia străluceşte timid pe pietre apa unui râuşor împuţinat de seceta lunii august.
Peisajul este sălbatic dar nu dezolant.
Pe măsură ce înaintăm, parcă toate greutăţile de pe umerii mei rămân în urmă şi mă încarc de emoţie. E aşa de bine! Încerc să disting în depărtare satul natal spre care autobuzul se târâie ca melcul.
Încet, încet îmi vin în minte crâmpeie ale trecutului, rude pe care nu le-am văzut de-o viaţă, prieteni de mult plecaţi spre alte zări.
Şi casa părintească arsă de soare în fiecare vară, ascunsă sub zorelele multicolore şi cu covoarele scoase la aer în pridvor mă cheamă irezistibil.
Gata, am ajuns cică la asfalt.
Hârbul ăsta de maşină parcă pârâie şi mai rău, ameninţând să se desfacă în bucăţi în mijlocul drumului. Dar nu-mi pasă. Mă uit pe fereastră absentă la tot ce se întâmplă în jur şi aştept: vine taica, mi-a promis că mă aşteaptă la cursă...
Cu un scârţâit prelung şi un acces de tuse tabacică, „cursa” se opreşte.
Iată-l! Mi s-a tăiat respiraţia. Rezemat de un stâlp, cu un maieu alb scos de mama de dimineaţă din dulapul cel bun, îşi ascunde emoţia în spatele ochelarilor. Cobor din maşină.
Gata, s-a sfârşit, m-a văzut. Se îndreaptă spre mine cu un pas tremurat.
_ Bună dimineaţa, taică, a-ntârziat cursa.
_ Neaţa, măi fată, bini c-ai vinit. De-o săptămână nu mai doarme mă-ta. Uite-l, nici Luş n-a răbdat să steie acasă.
Îmi ia din mână geanta bărbăteşte şi pornim la deal.
Cu un nou scrâşnet de fiare vechi maşina pleacă şi drumul e-al nostru. Un timp taica tace. Dacă ar fuma, acum ar aprinde o ţigară.
_ Hai că s-o săturat maică-ta de când fierbe mămăliga ceea.
_ Hai, taică, dar nu-mi satur ochii de dealurile noastre.
_ Aşa-i, măi fată, ar trebui să vii mai des, că s-ar putea să putea să nu le mai găseşti.
E supărat. Are dreptate, vin cam rar.
_ De taică, dacă aş putea aş veni de tot că nu-s leneşă. Serviciul. Şi, ce mai e pe la noi?
_ Cum ştii. Peste tot la fel. În ziua de azi e greu să mai înţelegi ceva.
Gata, s-a legat vorba. Era tare supărat. Şi câinele meu Luş şi-a amintit de mine, în sfârşit.
Se gudură pe lângă picioare şi scheaună.
_ Stai măi Luş! Ţi-am adus un os şi ţie.
Am ajuns la poartă. Taica îmi deschide ca la cucoane şi intru.
_ Săru-mâna, mamă, strig din prag!
_ Vin, vin!
Biata mama, tot hapsână la treabă ca totdeauna, să-i hrănească pe toţi. Iese afară cu fundul de lemn într-o mână şi cu ceaunul în alta.
Răstoarnă repede o mămăligă mare, rotundă şi galbenă ca o lună plină.
O prind în braţe cât e de mică, mai s-o sufoc. Plânge mama, nu mai poate.
_ Ci sâ fac, măi mamă, am servici c-aş sta numai cu tini.
_ Ştiu draga mamii, da ci sâ fac, mi-i urât şi moşneagu aista-i rău câteodată...
Mă întorc spre taica încruntată:
_ Păi bine, tată, mi-ai promis...
_ Ci sâ fac, mă bate la cap toată ziua, ci sâ fac!
_ Ei, acu terminaţi şi hai la masă! Şi tu, măi fată, spală-te pe mâini c-aşa-i datu’ la noi.
_ Da, mamă, uite-acu’! Scoate şi mata din geantă până vin. Am vrut să-ţi iau o floare dar, se strică pe maşină.
_ D-apoi tu nu te uiţi în jur? Nu vezi flori?
_ Da, mamă, ai dreptate!
Râd şi fug la baie. A făcut tata baie! Ies cu ştergarul în mână şi dau cu ochii de el. Se uită întrebător la mine: oare-mi place?
_ Vai, tată, ce frumos e la baie, ca la oraş!
_ Vezi? Avem şi apă la robinet.
_ Bravo, tată, aşa e bine că sunteţi bătrâni şi nu mai puteţi căra atâta.
_ Poate-i vini şi tu, că atâta avem pe lume.
_ Vin, taică, vin. Mai am oleacă până la pensie. Da cum n-aş veni? Îs sătulă şi eu de obrăznicia de la oraş.
Tace tata, vede şi el negura din sufletul meu.
_ Hai să-ţi arăt ce-am făcut!
Mă duce peste tot, la coteţul lui Luş, la găini şi la cloşca cu cei trei pui. Ne strigă mama:
_ Da aţi uitat de mămăliga asta?
_ Gata, mamă, vin!
Ne întoarcem şi o luăm agale către masa din curte. Ce frumos! Toate se leagă de-acum. E linişte, e calm, m-am întors la rădăcini. Stăm de vorbă la ceas de taină sub prunul din curte până începe să se întunece. Ne adăpostim în casă şi-o luăm de la capăt.
Ai mei sunt obosiţi. Îi văd după ochi. Mă prefac că mi-e somn şi mie ca să se poată culca săracii. Face mama patul şi-l exilează pe moş în camera lui.
_ Uite, vezi ce-mi face? Şi zice că eu îs rău.
_ Iracan di mini moşnegi, da ci-ţi trebi la 70 de ani? Fugi de-ici, vreu să dorm cu fata!
Râd de-mi dau lacrimile şi sunt atât de fericită!
Ne culcăm amândouă pe patul imens. Nu pot dormi, e prea linişte. Stau şi mă gândesc la bucuriile şi tristeţile vieţii şi-o veghez pe maica. De la o vreme oboseala drumului mă învinge şi adorm. Cu sufletul rătăcitor printre stele şi cu trupul lângă maica, în sfârşit dorm.
Constantina I.
Maşina înaintează gâfâind pe drumul prăfuit. În stânga mea, un deal pleşuv cu câteva case semănate periculos pe culme iar în dreapta o râpă adâncă pe fundul căreia străluceşte timid pe pietre apa unui râuşor împuţinat de seceta lunii august.
Peisajul este sălbatic dar nu dezolant.
Pe măsură ce înaintăm, parcă toate greutăţile de pe umerii mei rămân în urmă şi mă încarc de emoţie. E aşa de bine! Încerc să disting în depărtare satul natal spre care autobuzul se târâie ca melcul.
Încet, încet îmi vin în minte crâmpeie ale trecutului, rude pe care nu le-am văzut de-o viaţă, prieteni de mult plecaţi spre alte zări.
Şi casa părintească arsă de soare în fiecare vară, ascunsă sub zorelele multicolore şi cu covoarele scoase la aer în pridvor mă cheamă irezistibil.
Gata, am ajuns cică la asfalt.
Hârbul ăsta de maşină parcă pârâie şi mai rău, ameninţând să se desfacă în bucăţi în mijlocul drumului. Dar nu-mi pasă. Mă uit pe fereastră absentă la tot ce se întâmplă în jur şi aştept: vine taica, mi-a promis că mă aşteaptă la cursă...
Cu un scârţâit prelung şi un acces de tuse tabacică, „cursa” se opreşte.
Iată-l! Mi s-a tăiat respiraţia. Rezemat de un stâlp, cu un maieu alb scos de mama de dimineaţă din dulapul cel bun, îşi ascunde emoţia în spatele ochelarilor. Cobor din maşină.
Gata, s-a sfârşit, m-a văzut. Se îndreaptă spre mine cu un pas tremurat.
_ Bună dimineaţa, taică, a-ntârziat cursa.
_ Neaţa, măi fată, bini c-ai vinit. De-o săptămână nu mai doarme mă-ta. Uite-l, nici Luş n-a răbdat să steie acasă.
Îmi ia din mână geanta bărbăteşte şi pornim la deal.
Cu un nou scrâşnet de fiare vechi maşina pleacă şi drumul e-al nostru. Un timp taica tace. Dacă ar fuma, acum ar aprinde o ţigară.
_ Hai că s-o săturat maică-ta de când fierbe mămăliga ceea.
_ Hai, taică, dar nu-mi satur ochii de dealurile noastre.
_ Aşa-i, măi fată, ar trebui să vii mai des, că s-ar putea să putea să nu le mai găseşti.
E supărat. Are dreptate, vin cam rar.
_ De taică, dacă aş putea aş veni de tot că nu-s leneşă. Serviciul. Şi, ce mai e pe la noi?
_ Cum ştii. Peste tot la fel. În ziua de azi e greu să mai înţelegi ceva.
Gata, s-a legat vorba. Era tare supărat. Şi câinele meu Luş şi-a amintit de mine, în sfârşit.
Se gudură pe lângă picioare şi scheaună.
_ Stai măi Luş! Ţi-am adus un os şi ţie.
Am ajuns la poartă. Taica îmi deschide ca la cucoane şi intru.
_ Săru-mâna, mamă, strig din prag!
_ Vin, vin!
Biata mama, tot hapsână la treabă ca totdeauna, să-i hrănească pe toţi. Iese afară cu fundul de lemn într-o mână şi cu ceaunul în alta.
Răstoarnă repede o mămăligă mare, rotundă şi galbenă ca o lună plină.
O prind în braţe cât e de mică, mai s-o sufoc. Plânge mama, nu mai poate.
_ Ci sâ fac, măi mamă, am servici c-aş sta numai cu tini.
_ Ştiu draga mamii, da ci sâ fac, mi-i urât şi moşneagu aista-i rău câteodată...
Mă întorc spre taica încruntată:
_ Păi bine, tată, mi-ai promis...
_ Ci sâ fac, mă bate la cap toată ziua, ci sâ fac!
_ Ei, acu terminaţi şi hai la masă! Şi tu, măi fată, spală-te pe mâini c-aşa-i datu’ la noi.
_ Da, mamă, uite-acu’! Scoate şi mata din geantă până vin. Am vrut să-ţi iau o floare dar, se strică pe maşină.
_ D-apoi tu nu te uiţi în jur? Nu vezi flori?
_ Da, mamă, ai dreptate!
Râd şi fug la baie. A făcut tata baie! Ies cu ştergarul în mână şi dau cu ochii de el. Se uită întrebător la mine: oare-mi place?
_ Vai, tată, ce frumos e la baie, ca la oraş!
_ Vezi? Avem şi apă la robinet.
_ Bravo, tată, aşa e bine că sunteţi bătrâni şi nu mai puteţi căra atâta.
_ Poate-i vini şi tu, că atâta avem pe lume.
_ Vin, taică, vin. Mai am oleacă până la pensie. Da cum n-aş veni? Îs sătulă şi eu de obrăznicia de la oraş.
Tace tata, vede şi el negura din sufletul meu.
_ Hai să-ţi arăt ce-am făcut!
Mă duce peste tot, la coteţul lui Luş, la găini şi la cloşca cu cei trei pui. Ne strigă mama:
_ Da aţi uitat de mămăliga asta?
_ Gata, mamă, vin!
Ne întoarcem şi o luăm agale către masa din curte. Ce frumos! Toate se leagă de-acum. E linişte, e calm, m-am întors la rădăcini. Stăm de vorbă la ceas de taină sub prunul din curte până începe să se întunece. Ne adăpostim în casă şi-o luăm de la capăt.
Ai mei sunt obosiţi. Îi văd după ochi. Mă prefac că mi-e somn şi mie ca să se poată culca săracii. Face mama patul şi-l exilează pe moş în camera lui.
_ Uite, vezi ce-mi face? Şi zice că eu îs rău.
_ Iracan di mini moşnegi, da ci-ţi trebi la 70 de ani? Fugi de-ici, vreu să dorm cu fata!
Râd de-mi dau lacrimile şi sunt atât de fericită!
Ne culcăm amândouă pe patul imens. Nu pot dormi, e prea linişte. Stau şi mă gândesc la bucuriile şi tristeţile vieţii şi-o veghez pe maica. De la o vreme oboseala drumului mă învinge şi adorm. Cu sufletul rătăcitor printre stele şi cu trupul lângă maica, în sfârşit dorm.
Constantina I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu