La Otilia,
eseu
Coboară toamna molcom pe meleagurile nemţene cu miros de gutui şi poamă brumată, turmele pe dealuri se bucură de ultimele tresăriri ale soarelui cald inaintea iernii iar pruncii se intorc la şcoli.
Cu glasuri cristaline neostoite şi cu gândul tot la joacă se rânduiesc cuminţi în bănci ca să se adape de la izvoarele ştiinţei. Ce să-i faci? Este o măsură şi un timp pentru toate. Umblă pe holurile şcolii aruncându-şi ochii sfioşi către tabloul Otiliei Cazimir cu gânduri mari de viitor.
Le-au spus lor dascălii la şcoală şi ştiu că meleagurile romaşcane au dat ţării noastre atât de încercate şi încărcate de istorie nume mari.
De la descălecatul lui Roman Muşat şi martiriul marelui cronicar Miron Costin, până la vremuri mai apropiate aflate sub semnul lui Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş, Veniamin Costachi, ajungem la oameni de cultură care au izvorât şi au pornit spre lume chiar de la Roman.
Marele muzician Sergiu Celibidache, actorul Nae Roman şi fiica satului Cotu-Vameş, Otilia Cazimir sunt numai câţiva din cei care au hălăduit pe cărările noastre în anii copilăriei.
Călcăm cu grijă căutând în praful drumului urmele paşilor lor ca şi cum am incerca să păcălim soarta şi să le furăm destinul. Dar n-avem frică.
La confluenţa Moldovei cu Siretul, străjută în depărtare de maiestuosul masiv Ceahlău s-au născut mereu minţi strălucite.
Are ceva pamântul acesta frământat, aerul pe care-l respirăm, apa din fântâni, nu ştiu. Dar am certitudinea că izvorul este nesecat.
Aşa cum, în seninătatea ei din fotografia prafuită de vremi, este sigură şi Otilia. Ia, ce mai suntem şi noi? Nişte scârţa-scârţa pe hârtie. Daaaa.... dar nu oricum.
Cu faţa ei de dăscăliţă modestă de ţară şi cu zâmbetul blajin, la crucea nopţii, când se deschid cerurile şi Maica Domnului ne binecuvântează deopotrivă pe toţi făcea miracole.
Din cuvinte obişnuite, banale, precum casă, mamă, copil, ţară, uliţă, printr-o vrajă numai de ea ştiută închega versuri cu sunet de cristal şi strălucire de diamant. Versuri care străbat timpurile şi sunt mereu vii, potrivte vieţii noastre, versurile coplăriei.
Că ce este mai frumos şi mai înălţător pe lume, ce minune este mai mare decât aducerea pe lume a unui copil? Ce te poate innobila şi înălţa mai mult decât să-l veghezi până când merge singur, manâncă singur, scrie singur şi apoi... să-i dai drumul să zboare spre lume?
Să te bucuri de bucuria lui şi mai târziu de a ta, să plângi mai întâi necazul lui şi mai târziu, dacă este timp, pe al tău?
Aşa a fost Otilia. Ca noi toţi. Şi asta a făcut: a cântat miracolul vieţii.
Constantina I.
eseu
Coboară toamna molcom pe meleagurile nemţene cu miros de gutui şi poamă brumată, turmele pe dealuri se bucură de ultimele tresăriri ale soarelui cald inaintea iernii iar pruncii se intorc la şcoli.
Cu glasuri cristaline neostoite şi cu gândul tot la joacă se rânduiesc cuminţi în bănci ca să se adape de la izvoarele ştiinţei. Ce să-i faci? Este o măsură şi un timp pentru toate. Umblă pe holurile şcolii aruncându-şi ochii sfioşi către tabloul Otiliei Cazimir cu gânduri mari de viitor.
Le-au spus lor dascălii la şcoală şi ştiu că meleagurile romaşcane au dat ţării noastre atât de încercate şi încărcate de istorie nume mari.
De la descălecatul lui Roman Muşat şi martiriul marelui cronicar Miron Costin, până la vremuri mai apropiate aflate sub semnul lui Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş, Veniamin Costachi, ajungem la oameni de cultură care au izvorât şi au pornit spre lume chiar de la Roman.
Marele muzician Sergiu Celibidache, actorul Nae Roman şi fiica satului Cotu-Vameş, Otilia Cazimir sunt numai câţiva din cei care au hălăduit pe cărările noastre în anii copilăriei.
Călcăm cu grijă căutând în praful drumului urmele paşilor lor ca şi cum am incerca să păcălim soarta şi să le furăm destinul. Dar n-avem frică.
La confluenţa Moldovei cu Siretul, străjută în depărtare de maiestuosul masiv Ceahlău s-au născut mereu minţi strălucite.
Are ceva pamântul acesta frământat, aerul pe care-l respirăm, apa din fântâni, nu ştiu. Dar am certitudinea că izvorul este nesecat.
Aşa cum, în seninătatea ei din fotografia prafuită de vremi, este sigură şi Otilia. Ia, ce mai suntem şi noi? Nişte scârţa-scârţa pe hârtie. Daaaa.... dar nu oricum.
Cu faţa ei de dăscăliţă modestă de ţară şi cu zâmbetul blajin, la crucea nopţii, când se deschid cerurile şi Maica Domnului ne binecuvântează deopotrivă pe toţi făcea miracole.
Din cuvinte obişnuite, banale, precum casă, mamă, copil, ţară, uliţă, printr-o vrajă numai de ea ştiută închega versuri cu sunet de cristal şi strălucire de diamant. Versuri care străbat timpurile şi sunt mereu vii, potrivte vieţii noastre, versurile coplăriei.
Că ce este mai frumos şi mai înălţător pe lume, ce minune este mai mare decât aducerea pe lume a unui copil? Ce te poate innobila şi înălţa mai mult decât să-l veghezi până când merge singur, manâncă singur, scrie singur şi apoi... să-i dai drumul să zboare spre lume?
Să te bucuri de bucuria lui şi mai târziu de a ta, să plângi mai întâi necazul lui şi mai târziu, dacă este timp, pe al tău?
Aşa a fost Otilia. Ca noi toţi. Şi asta a făcut: a cântat miracolul vieţii.
Constantina I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu