Ceata

CEAŢĂ

Ce oră o fi? Îmi arunc ochii pe fereastră dar nu pot aprecia. O ceaţă densă nu-mi dă şansa de a face niciun fel de presupunere.
Mă îmbrac şi ies.
Cu o curiozitate nedisimulată mă scufund în atmosfera aceasta nouă alăturându-mă celorlalţi. E deprimant. Umblu ca şi cum aş fi oarbă bâjbâind cu tălpile asfaltul dubios, concentrată asupra propriei persoane să nu mă lovesc sau să nu lovesc pe cineva.
Figuri palide, crispate trec pe lângă mine stârnind valuri în atmosfera încărcată. E o ceaţă cum n-am mai văzut.
Nici măcar nu ştiu unde mă aflu. Mă trezesc la un moment dat singură, pierdută în oceanul lăptos şi intru în panică.
Un câine vagabond îmi amuşină picioarele într-o rugăciune mută.
Ce să-i fac? Azi suntem cu toţii la fel. Mă simt ca pe altă planetă. În orice moment poate să-mi apară în faţă cine ştie ce creatură fantastică sa-şi ceară obolul.
Valuri-valuri, penetrantă, ceaţa trece peste mine.
Totul e umed, mi s-au adunat picături de apă în gene, în păr cad şi se scurg pe faţă. Acum arăt şi eu ca toţi ceilalţi.
Chiar este o altă lume. O planetă deprimată, ciudată, jilavă, cu o lumină cenuşie care vine de nu se ştie unde şi nu se îndreaptă nicăieri. E prea trist. Eu am nevoie de soare, de căldură, de foc.
Mă întorc în cuibul meu şi mă ascund sub cuvertura roşie. Pisicile mele, cu ochii lor imenşi, albaştri îmi torc liniştitor la picioare.
Şi totuşi, la fereastra oarbă de atâta ceaţă bate, cu un deget descărnat tristeţea.
O alung cu un gest plictisit şi-mi văd de treabă.
În universul meu interior, în momentul de faţă sunt ochi albaştri...
Constantina I.