Violonistul
A apărut, în sfârşit. Trece de colţul străzii gârbovit, absent la ceea ce se întâmplă în jur.
Cu o cutie de vioară cam zgâriată sub braţ şi cu un palton ponosit care a cunoscut vremuri mai bune vine la locul ştiut în care-l aştept mereu.
În fiecare duminică, mereu la aceeaşi oră, cântă la colţul străzii. Se aşează pe gardul de beton, deschide cu grijă cutia, îşi ia vioara şi începe că cânte.
În momentul în care arcuşul atinge corzile am impesia că timpul se opreşte în loc.
Nişte sunete ireale, de o dulceaţă nebănuită îmi mângâie sufletul. Oamenii se opresc preţ de câteva secunde în faţa lui şi apoi trec mai departe. Unii dintre ei mai aruncă un ban în cutia viorii şi-şi văd apoi de treburile lor.
Nişte puşti infatuaţi, gălăgioşi, îl iau în derâdere şi trec mai departe, fără a îndrăzni, totuşi, să se atingă de el. Un domn cu servietă îl măsoară din cap până în picioare dispreţuitor, cu mâna în buzunar şi apoi pleacă.
Iar el, izolat în lumea lui de sunete, este imperturbabil. A terminat melodia. Începe alta. O cascadă sfâşietoare de suferinţă inundă strada iar el îşi ridică ochii spre soare în extaz. Atunci am văzut! Ochii lui imenşi, albaştri, în care se reflectă imensitatea cerului sunt ficşi şi orbi.
Şi totuşi, toată frumuseţea lumii este în muzica lui. Cântă atât de frumos!
Din vioara amărâtă ies sunete demne de Stradivarius iar din haina ponosită se întrevede maiestuozitatea unui rege. Am rămas mută de admiraţie.
Ca şi mine, câţiva trecători s-au oprit, cu respiraţia întretăiată de emoţie. E ceva fantastic!
Şi de câte ori îl văd se întâmplă la fel. În momentul în care pune mâna pe vioară, se schimbă rapid; din cerşetorul umil şi ponosit devine un prinţ. Parcă devine şi mai inalt!
Doar muzica poate să facă aşa ceva.
Cascade de sunete îi pun străluciri de diamant pe haine, prin părul alb iar nouă în suflete.
Din ochii lui mari, albaştri, sublimi se scurge o lacrimă ca o părere. Cine o fi omul acesta?
Dar înainte de a putea să mai fac ceva, vraja se rupe. Cu o mână tremurândă aşează vioara în cutia ei fără să ţină cont de puţinii bani din ea, o strânge sub braţ cu oarecare teamă ca pe o mare avere îşi ia bastonul alb de orb pe care abia acum îl văd şi pleacă gârbovit.
Până să mă dezmeticesc, a dispărut.
Toată vraja cu care m-a electrizat a căzut. Am vrut de multe ori să mă iau după el, să-l urmăresc, să-i vorbesc dar ori n-am îndrăznit, ori n-am reuşit. De fiecare dată, după ce trece de colţul străzii parcă dispare în neant.
A fost... n-a fost... şi totuşi, locul uscat rămas in urma lui pe asfalt stă mărturie pentru ceea ce s-a întâmplat.
A apărut, în sfârşit. Trece de colţul străzii gârbovit, absent la ceea ce se întâmplă în jur.
Cu o cutie de vioară cam zgâriată sub braţ şi cu un palton ponosit care a cunoscut vremuri mai bune vine la locul ştiut în care-l aştept mereu.
În fiecare duminică, mereu la aceeaşi oră, cântă la colţul străzii. Se aşează pe gardul de beton, deschide cu grijă cutia, îşi ia vioara şi începe că cânte.
În momentul în care arcuşul atinge corzile am impesia că timpul se opreşte în loc.
Nişte sunete ireale, de o dulceaţă nebănuită îmi mângâie sufletul. Oamenii se opresc preţ de câteva secunde în faţa lui şi apoi trec mai departe. Unii dintre ei mai aruncă un ban în cutia viorii şi-şi văd apoi de treburile lor.
Nişte puşti infatuaţi, gălăgioşi, îl iau în derâdere şi trec mai departe, fără a îndrăzni, totuşi, să se atingă de el. Un domn cu servietă îl măsoară din cap până în picioare dispreţuitor, cu mâna în buzunar şi apoi pleacă.
Iar el, izolat în lumea lui de sunete, este imperturbabil. A terminat melodia. Începe alta. O cascadă sfâşietoare de suferinţă inundă strada iar el îşi ridică ochii spre soare în extaz. Atunci am văzut! Ochii lui imenşi, albaştri, în care se reflectă imensitatea cerului sunt ficşi şi orbi.
Şi totuşi, toată frumuseţea lumii este în muzica lui. Cântă atât de frumos!
Din vioara amărâtă ies sunete demne de Stradivarius iar din haina ponosită se întrevede maiestuozitatea unui rege. Am rămas mută de admiraţie.
Ca şi mine, câţiva trecători s-au oprit, cu respiraţia întretăiată de emoţie. E ceva fantastic!
Şi de câte ori îl văd se întâmplă la fel. În momentul în care pune mâna pe vioară, se schimbă rapid; din cerşetorul umil şi ponosit devine un prinţ. Parcă devine şi mai inalt!
Doar muzica poate să facă aşa ceva.
Cascade de sunete îi pun străluciri de diamant pe haine, prin părul alb iar nouă în suflete.
Din ochii lui mari, albaştri, sublimi se scurge o lacrimă ca o părere. Cine o fi omul acesta?
Dar înainte de a putea să mai fac ceva, vraja se rupe. Cu o mână tremurândă aşează vioara în cutia ei fără să ţină cont de puţinii bani din ea, o strânge sub braţ cu oarecare teamă ca pe o mare avere îşi ia bastonul alb de orb pe care abia acum îl văd şi pleacă gârbovit.
Până să mă dezmeticesc, a dispărut.
Toată vraja cu care m-a electrizat a căzut. Am vrut de multe ori să mă iau după el, să-l urmăresc, să-i vorbesc dar ori n-am îndrăznit, ori n-am reuşit. De fiecare dată, după ce trece de colţul străzii parcă dispare în neant.
A fost... n-a fost... şi totuşi, locul uscat rămas in urma lui pe asfalt stă mărturie pentru ceea ce s-a întâmplat.
Constantina I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu