DUMITRIŢA
Am dat cu ochii de ele azi-dimineaţă. Somnoroasă, cu cafeaua aburind in mână şi înfofolită în halatul pufos, am ieşit pe terasă să vad soarele.
O pată de culoare lângă leagănul din curte m-a atras ca un magnet.
A înflorit dumitriţa!
Printre frunze dantelate şi crenguţe subţiri, contorsionate îşi iţesc capetele primele flori, atrase parcă de miracolul luminii. În nuanţe delicate de mov, cu petale subţirele, mi-au înveselit dimineaţa aceasta de toamnă.
Parcă şi soarele e altfel. Noiembrie şi încă mai sunt flori! Cu lumină în suflet cobor scările tocite de vreme şi mă apropii.
Doamne, florile astea sunt mai mult decât toate speranţele pe care ţi le poate insufla cineva. În umilinţa, modestia şi delicateţea lor dovedesc o demnitate şi o forţă princiară.
Nu te poţi apropia de ele decât cu sfială.
Sunt atât de frumoase... O frumuseţe pe care trebuie să o vezi cu sufletul şi cu ochii închişi.
Îmi umplu braţul cu flori şi intru în casă. Le aşez într-o vază în mijlocul mesei şi nu mă mai satur privindu-le. Îmi scufund faţa în buchet ca să le simt parfumul şi inspir adânc, apoi mă retrag ruşinată de parcă aş fi comis un gest interzis.
Am cules de toate: mov delicat, roz jucăuş, alb inocent şi roşu pasional cu spatele petalei de culoarea aurului vechi. Ce casacadă de nuanţe şi culori! Câtă pasiune şi câte promisiuni abundă din acest buchet...
Ei, da, mai merge şi azi!
Ies din nou în curte cu spiritul de investigaţie al exploratorului care speră să mai găsească ceva.
Dulăul bătrân şi cam gras mă priveşte cu înţelegere si condescendenţă cu nişte ochi mari şi blânzi. „Ehe, şi eu mă visam lup odată...”
− Măi dulău, ci mai faci tu, măi?
Ce să facă? Boiereşte. Îl alintă şi-l hrăneşte bunica de parcă ar fi copilul ei. Nu-l vezi? I-e lene şi să se mişte. Vorbeşte cu tine cu ochii şi cu coada!
Îl las în plata domnului şi plec în misiune de război. Asta era. Pe ea o căutam! Cea galbenă. Credeam că nu mai e. Cât de greu a fost anul acesta şi totuşi a răzbit.
Din dosul unui butuc de vie, printre frunzele uscate îşi scoate şi ea capul. Primele trei flori galbene strălucitoare au înflorit. O admir, o iubesc de la distanţă şi o las. O aştept să dea rod. Am flori destule. Încântată de ce-am văzut, cu sufletul înveselit, mă întorc la ale mele.
Dar... a-nflorit dumitriţa!
Constantina I.
Am dat cu ochii de ele azi-dimineaţă. Somnoroasă, cu cafeaua aburind in mână şi înfofolită în halatul pufos, am ieşit pe terasă să vad soarele.
O pată de culoare lângă leagănul din curte m-a atras ca un magnet.
A înflorit dumitriţa!
Printre frunze dantelate şi crenguţe subţiri, contorsionate îşi iţesc capetele primele flori, atrase parcă de miracolul luminii. În nuanţe delicate de mov, cu petale subţirele, mi-au înveselit dimineaţa aceasta de toamnă.
Parcă şi soarele e altfel. Noiembrie şi încă mai sunt flori! Cu lumină în suflet cobor scările tocite de vreme şi mă apropii.
Doamne, florile astea sunt mai mult decât toate speranţele pe care ţi le poate insufla cineva. În umilinţa, modestia şi delicateţea lor dovedesc o demnitate şi o forţă princiară.
Nu te poţi apropia de ele decât cu sfială.
Sunt atât de frumoase... O frumuseţe pe care trebuie să o vezi cu sufletul şi cu ochii închişi.
Îmi umplu braţul cu flori şi intru în casă. Le aşez într-o vază în mijlocul mesei şi nu mă mai satur privindu-le. Îmi scufund faţa în buchet ca să le simt parfumul şi inspir adânc, apoi mă retrag ruşinată de parcă aş fi comis un gest interzis.
Am cules de toate: mov delicat, roz jucăuş, alb inocent şi roşu pasional cu spatele petalei de culoarea aurului vechi. Ce casacadă de nuanţe şi culori! Câtă pasiune şi câte promisiuni abundă din acest buchet...
Ei, da, mai merge şi azi!
Ies din nou în curte cu spiritul de investigaţie al exploratorului care speră să mai găsească ceva.
Dulăul bătrân şi cam gras mă priveşte cu înţelegere si condescendenţă cu nişte ochi mari şi blânzi. „Ehe, şi eu mă visam lup odată...”
− Măi dulău, ci mai faci tu, măi?
Ce să facă? Boiereşte. Îl alintă şi-l hrăneşte bunica de parcă ar fi copilul ei. Nu-l vezi? I-e lene şi să se mişte. Vorbeşte cu tine cu ochii şi cu coada!
Îl las în plata domnului şi plec în misiune de război. Asta era. Pe ea o căutam! Cea galbenă. Credeam că nu mai e. Cât de greu a fost anul acesta şi totuşi a răzbit.
Din dosul unui butuc de vie, printre frunzele uscate îşi scoate şi ea capul. Primele trei flori galbene strălucitoare au înflorit. O admir, o iubesc de la distanţă şi o las. O aştept să dea rod. Am flori destule. Încântată de ce-am văzut, cu sufletul înveselit, mă întorc la ale mele.
Dar... a-nflorit dumitriţa!
Constantina I.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu